Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava, supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman Pașa – beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Româna, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii din care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504, în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
Personalitate
Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii. Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).
Un bărbat nu mare de stat, dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc.
Regele Sigismund I al Poloniei îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată.” Iar un document din arhivele statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”.
Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud în același timp, două însușiri ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare.
Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot nechibzuita tinerețe îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor.
Biserici și mănăstiri
Din epoca lui Ștefan cel Mare s-au păstrat doar elemente de arhitectură eclesiatică (biserici și mănăstiri) și militară (cetăți). Deși tradiția orală, preluată de multe surse scrise, îi atribuie lui Ștefan construcția câte unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici, din care la două nu se cunoaște anul construcției.
Acestea sunt:
Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie -Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Hârlău (1492), Borzești (1494),Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497, Piatra Neamț (1498, Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reușeni (1504) . La bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846), domnul apare drept ctitor dar nu este menționată data construcției inițiale.
Pe lângă acestea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești,lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț.
În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj.[42][43]
Bisericile construite în epoca lui Ștefan cel Mare au fost concepute în general în stilul arhitectonic „triconc”, de origine bizantino-balcanică, având spațiul interior împărțit, potrivit rânduielilor ortodoxe, în altar, naos și pronaos. La Putna și în alte câteva biserici a fost adăugată o gropniță (sau „camera mormintelor”), iar la biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” din mănăstirea Neamț apare un exonartex - un pridvor închis, la intrare. Pe lângă acestea, încep să și facă apariția elemente aparținând altor stiluri: câteva din bisericile ștefaniene au elemente specifice arhitecturii gotice, cum ar fi contraforții și ogivele, unele biserici au un și decorații exterioare (firide cu arcade, ocnițe, discuri smălțuite). Totodată, unele biserici au fost decorate cu fresce interioare Putna, Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie - Suceava, Popăuți, Bălinești