Bătălia de la Baia

Bătălia de la Baia (Bătălia de la Baia Moldovei) a avut loc în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 între oastea Moldovei condusă de Ștefan cel Mare și oastea Regatului Ungariei condusă de Matei Corvin.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns la conflictul armat de la Baia, trebuie sa analizăm situația din primii ani de domnie a lui Ștefan cel Mare. După urcarea sa pe tron, Ştefan cel Mare a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia, vecinul nordic al Moldovei, care, în anii anteriori, cunoscuseră momente de tensiune. Expresie acestei orientări a fost tratatul de la Overchelăuţi (4 aprilie 1459), prin care Ştefan s-a recunoscut vasal numai regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello (1447-1492), obţinând, în schimb, îndepărtarea lui Petru Aron, fostul domn, de graniţele Moldovei. Un asemenea gest a stârnit animozitatea regatului ungar, condus de Matei Corvin.

Relaţiile cu acesta au devenit şi mai tensionate după ce Petru Aron s-a refugiat în Transilvania (1460), fapt ce l-a determinat pe Ştefan să organizeze mai multe incursiuni militare la Vest de Carpaţi. Dar, cel mai important motiv de dispută a fost cetatea Chilia, cedată de Petru al II-lea, domnul Moldovei, lui Iancu de Hunedoara (1448).

Ştefan cel Mare a atacat cetatea la 22 ianuarie 1462, dar încercarea s-a dovedit infructuoasă. La 25 ianuarie 1465 Ștefan cel Mare a ocupat baza militară ungară de la Chilia, după un asediu de o zi. La conducerea cetății Ștefan l-a instalat pe pârcălabul Isaia, cumnatul său. În contextul unor tulburări interne provocate de marea nobilime din Transilvania, nemulțumită de mărirea fiscalității, Ștefan cel Mare a organizat în vara lui 1467 o acțiune militară în Secuime, acțiune menită să-i atragă pe secui de partea sa. Concomitent, tot la incitarea lui Ștefan, orașele săsești s-au ridicat împotriva regelui Matei, ceea ce l-a silit pe acesta să vină personal să potolească răscoala.

În septembrie 1467, după ce a înfrânt răscoala din Transilvania și i-a pedepsit pe conducătorii rebeliunii, regele Matei a decis represalii și împotriva lui Ștefan, ca inițiator al acesteia. În noiembrie 1467 a plecat de la Brașov spre Moldova, prin pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa 40.000 de oșteni. Ștefan a reușit să pună pe picioare doar o armată de 12.000 de oșteni, așa încât tactica sa a fost aceea de a da lupte mai mici, pentru întârzierea înaintării armatei regale ungare. Estimarea de 40.000 de oșteni provine din letopisețul oficial al Moldovei. Este probabil ca cifra să fie exagerată. Rămâne certă superioritatea numerică a armatei ungare, estimată de cercetătorii moderni între 25.000 și 40.000 de soldați.

Ștefan a adoptat o strategie defensivă permițând ungurilor să înainteze.

În 19 noiembrie, regele Matei a cucerit Trotușul, apoi cetatea de lemn de la Bacău, după care a început înaintarea pe Valea Siretului spre Suceava.

Între 29 noiembrie și 7 decembrie a ocupat Romanul și Târgu Neamț, iar în data de 14 decembrie 1467 a ocupat Baia Moldovei, oraș locuit la acea vreme în majoritate de sași și de maghiari, sediu al unei episcopii catolice.

În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, oastea lui Ștefan a atacat pe neașteptate orașul Baia, dând foc palisadelor din lemn ale orașului, ceea ce a luat prin surprindere armata regală, având loc crâncene lupte stradale de noapte, soldate cu mari pierderi omenești pe ambele părți. Grigore Ureche, autorul letopisețului Țării Moldovei, relatează că incendiul pus noaptea de moldoveni a creat o mare învălmășeală, în care au fost tăiați cu săbiile aproape jumătate din soldații regelui Matei. El însuși ar fi fost rănit cu trei săgeți și cu o lovitură de lance, ceea ce a determinat transportarea sa în mare grabă spre Ungaria.

Totuși trebuie menționat că o parte din armata lui Ștefan cel Mare nu atacase, precum era convenit, fiind trădat, lucru ce l-ar fi putut costa pe domnitor victoria și chiar viața. Defecțiunea era expresia nemulțumirii unei părți a marii boierimi față de politica lui Ștefan. După bătălie, Ștefan cel Mare a omorât 24 mari boieri trădători printre care și pe vornicul Crasneș, alți 40 boieri de rang inferior fiind trași în țeapă.

Ștefan cel Mare l-a trimis pe cumnatul său, pârcălabul Isaia, să taie retragerea regelui, însă acesta a izbutit să scape, sub apărarea maramureșenilor și a comandantului Ștefan Báthory de Ecsed. Armata regală în retragere, în drumul ei spre Transilvania, ar fi fost oprită de o blocadă, și a decis să îngroape cele 500 de tunuri și alte comori, pentru a nu putea fi capturate de moldoveni. Potrivit cronicarului polonez Jan Długosz, Matei Corvin ar fi scăpat de moldoveni din cauza ezitării marelui vornic Crasneș, comandantul unuia din cele trei corpuri de armată moldovene. Acesta ar fi fost mai apoi executat de Ștefan pentru trădare.

Campania regelui Matei Corvin în Moldova, încheiată cu un eșec, a constituit ultima mare încercare a coroanei ungare de a reinstitui pe cale militară suzeranitatea asupra Moldovei. Într-o diplomă emisă în 1469, Matei Corvin recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda “sumanelor negre”, pentru vitejia dovedită în salvarea de la moarte a regelui în bătălia de la Baia. Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești.

În anul 1468 Ștefan a încercat fără succes să aplaneze conflictul cu regele Ungariei, prin intermediul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei. În 1469 o armată moldoveană condusă de spătarul Filip Pop a pătruns și prădat în Secuime, drept represalii pentru găzduirea lui Petru Aron, rivalul lui Ștefan. Cu acea ocazie Petru Aron a fost prins și executat.

Frontul comun antiotoman, precum și privilegiul comercial acordat de Ștefan negustorilor brașoveni la 3 ianuarie 1472 a destins relațiile cu Regatul Ungariei. În anul 1473 Moldova și Regatul Ungariei și-au coordonat acțiunile pentru înlăturarea interpușilor otomani Radu cel Frumos și Laiotă Basarab din Țara Românească.

La sfârșitul anului 1474 regele Matei a trimis 5.000 de secui și 1.800 de ostași regali în sprijinul lui Ștefan, aceștia luând parte la Bătălia de la Vaslui, încheiată cu istorica victorie a aliaților creștini.

La 12 iulie 1475, în fața unui iminent atac otoman, Ștefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea lui Matei Corvin. Drept răspuns, printr-un act emis la Buda în data de 15 august 1475 regele Matei s-a obligat să-l sprijine pe Ștefan contra otomanilor și i-a dat drept locuri de adăpost la Cetatea Ciceu și Cetatea de Baltă.

Bătălia de la Baia reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea gândirii şi a artei militare româneşti, care au dobândit maturitate. Inferior numeric, Ştefan a adoptat, în toamna anului 1467, apărarea strategică, formă cu pronunţat caracter activ. În principiu, ea comportă următoarele etape: apărarea la graniţă, hărţuirea permanentă a atacatorului, în scopul diminuării forţei sale combative, bătălia decisivă, urmărirea în caz de victorie sau retragerea în interiorul ţării, în caz de înfrângere. Pe timpul campaniei, Ştefan a adoptat o paletă largă de forme şi procedee de acţiune, cum ar fi rezistenţa succesivă în localităţi, utilizarea cetăţilor drept centre de rezistenţă, interzicerea trecătorilor. Întreruperea comunicaţiilor armatei ungare cu teritoriul de la vest de munţi pe durata campaniei reprezintă o performanţă semnificativă pentru acea perioadă. Tot o performanţă deosebită o reprezintă şi bătălia de noapte din târgul Baia. Spre deosebire de atacul realizat de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane (1462), de data aceasta avem de-a face nu cu un simplu detaşament, ci de o confruntare între cele două armate, în urma căreia s-a decis soarta întregului război. În acelaşi timp, prin victoria obţinută împotriva lui Matia Corvin, Ştefan cel Mare şi-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziţiei unei părţi a marii boierimi, iar prestigiul său internaţional a sporit considerabil.

“Baia, sat harnic și bogat, oraș de frunte în vremea lui Dragoș-Vodă, pământ frământat în sânge: plugarii de azi răstoarnă brazda peste mormintele a zece mii de unguri și povestesc lucruri înălțătoare, auzite din bătrâni..

S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vâlva lui Ștefan cel Mare, și ridicându-și oastea a răzbătut încoace prin pasul Oituzului, prădând satele în cale, s-a oprit șapte zile la Roman, apoi i-a dat foc ș-a purces spre Suceava.

Înserând pe valea asta, și fiind vreme de iarnă și vifor, s-a tras cu oastea la adăpost s-a tăbărât la Baia, să stea până s-o mai lumina de sus. Iar Domnul nostru, care-l aștepta la porțile Sucevei, văzând zăbava Craiului, n-a mai stat la gânduri, ci iute și-a luat o mâna de sprintenași și gonind dealurile s-a lăsat, în puterea nopții, ca o vijelie,îin lagărul ungurilor, și atâta i-a izbit de năpraznic și fără de veste, cât toată falnica oștire a lui Mateiaș, învălmășită de spaima întunericului și de trosnetul sinețelor ce-o împroșcau de pretutindeni, a fost în mai puțin de un ceas sfărâmată și pusă pe fugă.

Cică a fost așa măcel, că urla valea de vaiete, armele scăpărau fulgere-n beznă, pâlcuri întregi se abăteau stropșite-n picioarele cailor, și ori încotro fugeau bieții unguri, tot de Ștefan dădeau. Praful s-a ales până-n ziuă din oastea cea grozavă. Iar trufașul rege, care venise să cucerească Moldova, de-abia a scăpat, rănit și dus pe targă, prin cărările munților.

Pentru amintirea acelei biruinți, Ștefan a ridicat în Baia “Biserica Albă”; la ruinele ei țăranii cu dare de mână, păzitorii unei sfinte datine strămoșești, duc în toți anii, în ziua de Sfântul Gheorghe, mâncăruri, băuturi, în vase nou împodobite cu flori, și fac praznice pentru săraci”.