Cetatea Neamț

Cetatea Neamț (cunoscută impropriu sub titulatura Cetatea Neamțului) este o cetate medievală din Moldova, aflată la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț (în nord-estul României). Ea se află localizată pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului (numită și Dealul Cetății), la o altitudine de 480 m și la o înălțime de 80 m față de nivelul apei Neamțului. De aici, străjuia valea Moldovei și a Siretului, ca și drumul care trecea peste munte în Transilvania.
Cetatea Neamț făcea parte din sistemul de fortificații construit în Moldova la sfârșitul secolului al XIV-lea, în momentul apariției pericolului otoman. Sistemul de fortificații medievale cuprindea așezări fortificate (curți domnești, mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică) în scop de apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau având șanțuri adânci.
Cetatea a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea de Petru I, a fost fortificată în secolul al XV-lea de Ștefan cel Mare și distrusă în secolul al XVIII-lea (1718) din ordinul domnitorului Mihai Racoviță.
Cetatea Neamț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2015,

Cetatea Neamț a fost construită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), ea fiind menționată pentru prima dată la 2 februarie 1395, în timpul expediției regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei în Moldova.
Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcție a cetății. Nu au fost identificate fortificații anterioare, rezultând că prima construcție fortificată datează din epoca domniei lui Petru Mușat. Aici au fost descoperite monede din timpul domniei lui Petru I, acestea constituind o dovadă certă că Cetatea Neamț a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova a cunoscut o dezvoltare economică și politică continuă.  Până la efectuarea acestor cercetări arheologice, istoricii au vehiculat mai multe ipoteze cu privire la perioada când a fost construită fortificația. Pornind de la informația din Bula papală din 1232 că în timpul șederii cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, între anii 1211-1225, aceștia ar fi construit pe versantul estic al Carpaților un castrum muntissimum. Unii istorici de seamă, ca A.D. Xenopol, B.P. Hașdeu sau Dimitrie Onciul, au acreditat ipoteza că Cetatea Neamț a fost construită de teutonici, un argument în plus constituindu-l însăși denumirea cetății. Cu toate acestea, nu s-a descoperit nicio mărturie arheologică sau documentară care să susțină această ipoteză. Într-o adăugire la letopisețul lui Grigore Ureche, Misail Călugărul vehiculează ipoteza construirii cetăților moldovenești de către genovezi:
“Aflatu-s-au într-această țara și cetăți făcute mai de demultŭ de ianovedzi: cetaatea în târgul Sucévii și cetaatea la Hotin și Cetatea Albă și Cetaatea Chilii și Cetaatea Neamțului și Cetatea Noaă, Romanul, ce i s-au surpat pământul ș-au cădzut cetaatea.”.

Cetatea Neamț a reprezentat un avanpost fortificat important pentru apărarea graniței de vest a Moldovei și a trecătorilor Carpaților Orientali în fața politicii de continuă expansiune teritorială spre est a Regatului Ungar. Ea era una din cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval moldovenesc și avea un rol important în sistemul general de apărare a țării.
În anul 1395, regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei a întreprins o expediție militară asupra Moldovei, în scop de expansiune teritorială. După cum atestă Cronica veche moldovenească, domnitorul Ștefan I (1394-1399) i-a învins pe unguri la Hindău (azi satul Ghindăoani, aflat la circa 12 km sud de Târgu Neamț), fapt confirmat și de inscripția de pe piatra de mormânt a lui Ștefan I aflată în Mănăstirea Bogdana. Cronica oficială maghiară și documentele emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reședința domnească, asediind probabil și Cetatea Neamț. La 2 februarie 1395 s-a emis un act de cancelarie “ante castrum Nempch”, care constituie prima atestare documentară a cetății.
Primul document care menționează numele unui pârcălab (comandant de cetate) datează din anul 1407. Pârcălabii cetății făceau parte din sfatul domnesc atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cât mai ales în timpul lungii domnii a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Dintre aceștia sunt de menționat Șandru, Stanislav Rotompan și Arbore cel Bătrân.

Domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a înțeles cel mai bine necesitățile construirii de clădiri fortificate pentru a apăra Principatul Moldovei de atacurile turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonilor. El a construit primele mănăstiri fortificate din Moldova și a întărit cetățile existente. Considerând că Cetatea Neamț nu este suficient întărită pentru a rezista atacurilor inamicilor Moldovei, în răgazul dintre Bătălia de la Podul Înalt (ianuarie 1475) și Bătălia de la Valea Albă (26 iulie 1476) el a poruncit supraînălțarea zidurilor cetății cu circa 6-7 m și construirea de creneluri și ferestre înguste, prin care apărătorii cetății puteau să supravegheze și să lovească dușmanii. Pe latura de nord a fortului mușatin s-a construit un zid flancat de patru bastioane semicirculare cu ziduri groase și rezistente, cu înălțimi variabile, de până la 30 de metri. Acest zid a încadrat o curte exterioară.
Pentru a evita apropierea dușmanilor de zidurile cetății, Ștefan cel Mare a dispus săparea unui șanț de apărare mult mai adânc și mai larg decât cel anterior, în partea de nord și nord-est a fortului. În cetate se pătrundea printr-un pod de acces arcuit cu o parte fixă și o alta mobilă, sprijinit pe 11 piloni de piatră de formă prismatică. Partea mobilă se afla pe porțiunea de pod dintre ultimul pilon și zidul bastionului și se putea ridica în caz de primejdie, printr-un sistem de scripeți, dar odată trecut de ea existau două capcane cu trape, cunoscute și sub numele de “curse de șobolani”.
În anul 1476, după ce învinsese oștile Moldovei în Bătălia de la Valea Albă, sultanul otoman Mahomed al II-lea l-a forțat pe voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, să se îndrepte spre Cetatea Neamț aflată la o distanță de 27 km de locul bătăliei. Conform legendei, mama lui Ștefan a refuzat să-l lase să intre în cetate și l-a sfătuit să se îndrepte spre nordul țării, unde să-și strângă o nouă oaste.
În timp ce Ștefan cel Mare se afla în nordul țării pentru a-și regrupa oștile, Mahomed al II-lea a asediat timp de opt zile Cetatea Neamț presupunând că domnitorul se refugiase în acea fortăreață sau că măcar își deținea acolo averile. La acel moment, pârcălab al cetății era bătrânul Arbore, care se pare că a căzut sub lovitura unei ghiulele turcești. În cetate se mai aflau și o parte din prizonierii turci din Bătălia de la Podul Înalt (1475), pe care domnitorul i-a folosit la lucrările de fortificare.
Acest asediu este prezentat în cronica lui Ion Neculce. Turcii și-au așezat tunurile pe dealul din fața cetății, cel mai probabil pe versantul sudic al vârfului Cerdac, și au început să bombardeze fortăreața, cauzând acesteia multe pagube. Zidurile însă au rezistat, iar un prizonier german, închis în donjon, a avut ideea să folosească tunurile contra turcilor. Ideea sa a fost pusă în practică și corturile turcilor au fost bombardate, forțându-l pe Mahomed să-și părăsească poziția.
Asedierea cetății este menționată și într-o scrisoare din 16 august 1476 a lui Ștefan Báthory către regele Matei Corvin al Ungariei.  Alte relatări se află în “Cronica moldo-germană”, unde se consemnează că „împăratul a asediat un castel cu numele Neamțul. Atunci au tras din castel în tunul cel mare și au împușcat și pe comandantul artileriei. Atunci împăratul s-a tras înapoi” sau în cronica scrisă de vistiernicul venețian al sultanului, Giovanni Maria Angiolello (1451-c. 1525), în care asediul este descris astfel:
„Făcând încercarea de a cuceri fortăreața amintită, s-au așezat șapte bombarde și în decurs de opt zile s-au făcut efortul de a o cuprinde, dar două din cele bombarde s-au spart, iar cei care se aflau în fortăreață nu voiau să stea de vorbă și toți se apărau cu artilerie și nu le păsa de noi”.

Legenda că domnitorului nu i s-a permis accesul în cetate de către mama sa, relatată de Ion Neculce în “O samă de cuvinte”, nu este adevărată din punct de vedere istoric. Mama lui Ștefan cel Mare, Doamna Oltea, murise în anul 1465 și fusese înmormântată în Biserica „Sfântul Nicolae” din Poiana Siretului. Pe piatra sa tombală, adusă în anul 1904 la Mănăstirea Probota, este următoarea inscripție: „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ștefan Voievod, care a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”.

Cetatea Neamț este construită din piatră de râu (folosită atât ca elevație, cât și ca umplutură a zidurilor), din piatră de carieră (folosită la arcade, pervazuri, piloni și contraforți) și rocă de gresie verzuie. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare pe latura de nord. În cetate se pătrundea pe o poartă numită “poarta mușatină” aflată pe la mijlocul zidului nordic.
Fortul mușatin are forma unui patrulater cu laturi inegale; latura de nord are 38,50 m, latura de sud 37,50 m, latura de est 47 m și latura de vest 40 m. Zidurile sunt groase de aproape 3 m și aveau inițial o înălțime de circa 12-15 m, fiind susținute și consolidate în exterior de 18 contraforți puternici de formă prismatică, care corespund pe direcția zidurilor interioare. În cele patru colțuri ale fortului mușatin se află turnuri de apărare, care nu sunt plasate în exteriorul zidurilor, ca la cetățile Suceava și Șcheia construite în aceeași perioadă, ci încadrate direct în scheletul de ziduri.
În mijlocul fortului se afla o curte interioară largă, înconjurată de încăperi cu diferite întrebuințări:
-pe latura de est se aflau închisoarea, monetăria, camera de provizii și cuhnea (bucătăria) – la parter și demisol, “neagra temniță”, paraclisul “Sf. Nicolae”, cameră de locuit, camera pârcălabului și camera domnițelor – la etaj
-pe latura de vest se aflau sala armelor – la demisol și parter, sala de sfat și judecată, o sală de trecere, un iatac și o cameră de taină – la etaj
-pe latura de sud se afla un lapidarium – la demisol și parter și o terasă – la etaj
-pe latura de nord nu existau încăperi, aici aflându-se doar zidul de incintă

Încăperile din turnuri au plafoane sprijinite pe grinzi groase de stejar, iar celelalte aveau arcade boltite realizate din cărămidă. În curtea interioară se afla o fântână. Majoritatea încăperilor din cetate erau destinate soldaților, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa și de sfetnici apropiați decât în caz de pericol. În mod obișnuit aici se aflau aproximativ 300 de oameni. Cetatea era vulnerabilă pe latura de nord, astfel că între zidurile cetății și Culmea Pleșului a fost săpat un șanț destul de adânc, care trecea prin imediata apropiere a zidului, după cum au dovedit săpăturile arheologice.
Ștefan cel Mare a poruncit supraînălțarea zidurilor cetății cu circa 6-7 m și construirea unui zid flancat de patru bastioane semicirculare pe latura de nord a fortului mușatin. Acest zid a încadrat o curte exterioară.
În cetate se pătrundea printr-un pod de acces arcuit cu o parte fixă și o alta mobilă, sprijinit pe 11 piloni de piatră de formă prismatică cu o înălțime de circa 8 m. Partea mobilă se afla pe porțiunea de pod dintre ultimul pilon și zidul bastionului și se putea ridica în caz de primejdie, printr-un sistem de scripeți, dar odată trecut de ea existau două capcane cu trape, cunoscute și sub numele de “curse de șobolani”. Intrarea în fortul mușatin se făcea printr-o poartă gotică, în arc frânt, aflată în turnul de nord-est.
Inițial, la cetate se ajungea de pe un drum care ocolea vârful Cerdacului, pe care se aflau “părcane”, sub formă de șanțuri întărite cu palisade. Drumul actual a fost construit abia în anul 1834, în timpul domniei lui Mihail Sturdza.

În lucrarea sa monografică, “Descriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină în perioada 1714-1716, omul de cultură Dimitrie Cantemir a descris astfel Cetatea Neamț:
„Neamțul, cetate așezată pe râul cu același nume, care este zidită pe un munte foarte înalt și e atât de întărit din fire, încât pare să înfrunte orice atac vrăjmaș. A fost de multe ori atacată, dar n-a fost cucerită decât de două ori: o dată de turci, sub domnia lui Soliman, și o dată în vremurile noastre de Ioan Sobieski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luată, dacă foamea nu i-ar fi silit pe cei câțiva moldoveni aflați înlăuntru ca s-o apere, s-o dea în mâinile leșilor, după o împresurare de mai multe zile. Odinioară cetatea avea un zid îndoit și numai o poartă, după aceea însă, când turcii au stricat zidul dinafară, moldovenilor nu le-a mai rămas decât cel dinlăuntru. Înainte ca Moldova să fi fost închinată turcilor, la izbucnirea războaielor, voievozii își trimiteau copiii și averile în această cetate, aproape de nebiruit; și astăzi încă ea este locul de scăpare foarte sigur pentru locuitori, când sunt atacați de vecinii lor. Din această pricină și înainte vreme voievozii și-au clădit aici palate destul de mari, care se văd încă și acum; însă nu li se poartă de grijă așa cum s-ar cuveni.”