Mănăstirea Putna

În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulțumire, dar, având în vedere importanța pe care o acorda voievodul însuși acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene și în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menționează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ștefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Din pisaniile și însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ștefan cel Mare, au fost transferați de la Neamțu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș. Prezența unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viață religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfințirea noului edificiu, nu se putea desfășura decât la adăpostul unor chilii improvizate și al unei bisericuțe de lemn, probabil mai vechi și foarte apropiate. În orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ștefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridicește constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la frații Stan, Jachim și Simion Babici, pe două sute de zloți tătărăști, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienile, cu muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei și Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (…) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”.
Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, în general, și ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ștefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.
Potrivit vechilor noastre letopisețe, ceremonia târnosirii s-a constituit – ca și fundarea – într-un prinos de recunoștință adus Providenței, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinți, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuși ctitorul și familia sa, boierii divaniți și o mare mulțime de credincioși. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.
Mănăstirea se afla în plină ascensiune economică și spirituală, când asupra ei s-a abătut prima din seria grelelor încercări prin care avea să treacă de-a lungul veacurilor. După cum ne informează Letopisețele putnene, la 15 martie 1484, „în miercurea mare, la miezul nopții spre joi, a ars toată Mănăstirea Putnei, cu desăvârșire”. In pofida precizării de la sfârșitul acestei știri, proporțiile sinistrului sunt greu de stabilit, deoarece, în primul rând, zidurile de incintă, biserica, turnurile și alte construcții de piatră, prin însăși structura lor materială, nu puteau să ardă „cu desăvârșire”; apoi, unele broderii și manuscrise, care se aflau sigur la Putna în noaptea respectivă – cum ar fi, bunăoară, Acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop sau Leastvița scrisă de monahul Vasile în 1472 – au ajuns totuși până-n zilele noastre; rezultă, de asemenea, din pisaniile unor dvere, a căror execuție s-a încheiat ori, dimpotrivă, a început la puțină vreme după incendiu, că nu s-au întrerupt cu acest prilej toate activitățile curente din cadrul mănăstirii, ceea ce înseamnă că aceasta nu a fost distrusă întru totul, ci numai parțial, avariile puțind fi remediate ulterior destul de operativ.
La 2 iulie 1504, ineluctabilul apus de soare își arunca zăbranicele mohorâte peste sufletul întregului neam. Slăvitul erou închidea pentru totdeauna ochii, într-o marți, „în al patrulea ceas din zi”, cum se precizează pe acoperământul său de mormânt, după ce „domnise în Țara Moldovei 47 de ani și 3 luni”.
Letopisețele putnene consemnează evenimentul în stilul lor concis și exact, arătând că „binecredinciosul domn Io Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a fost îngropat în mănăstirea zidită de dânsul, la Putna”, pe câtă vreme Letopisețul anonim al Moldovei asociază evenimentului și o serie de fenomene prevestitoare, susținând că „a fost în același an, înainte de moartea lui, iarnă grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Și au fost în timpul verii ploi mari și revărsări de ape și înnecuri din pricina apelor mari”, de unde se vede că înainte de a coborî pentru totdeauna sub lespedea somptuoasă din gropnița Putnei, Ștefan cel Mare urcase mai întâi în lumea nemuritoare a legendelor.

Dintr-o știre foarte laconic, inserată în Letopisețul Putna II, se putea trage totuși concluzia că edificiul inițial, construit de Ștefan cel Mare, dispunea de aceleași spații interioare ca și biserica actuală, adică cea reclădită din temelii de Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija între anii 1653 – 1662 și restaurată apoi, succesiv, cu unele modificări, de Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de Romstorfer, în primii ani ai secolului nostru și de Direcția monumentelor istorice, în ultimele două decenii.
Actualul plan al bisericii Mănăstirii Putna este identic cu planul vechii biserici ctitorite de Ștefan cel Mare. „Ea era un edificiu de tip triconc, cuprinzând la interior următoarele încăperi dispuse în anfiladă și marcate de ziduri pline: un naos cu două abside laterale semicirculare, finalizat prin o a treia absidă (cea a altarului); o cameră a mormintelor, un pronaos dreptunghiular; un pridvor dreptunghiular dosat întregului edificiu, cel târziu până la anul 1484”.
Zidurile bisericii conțin în masa lor, încă de la cota pardoselii actuale, elemente de piatră de talie cu profilatură, recuperate din zidăriile unui edificiu monumental mai vechi, respectiv, din zidurile bisericii construite de Ștefan cel Mare între 1466 – 1469.
Înainte de incendiul din 1404 (sau, după alte opinii, din 1480), interiorul bisericii era ornamentat cu o rețea sumară de motive geometrice, iar după această dată a fost împodobit cu o fastuoasă pictură de cult, realizată, probabil, până la sfârșitul secolului al XV-lea;
La exterior fațadele monumentului au fost înfrumusețate inițial cu o bogată decorație de discuri smălțuite, iar ulterior, până la jumătatea secolului al XVII-lea, cel puțin pe anumite zone, cu un strat de tencuială purtător al unei picturi policrome.
Demontarea și reconstruirea vechii biserici, la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost impusă datorită unor deteriorări survenite la fundație, iar rezidirea s-a efectuat prin suprapunere nemijlocită peste vestigiile ctitoriei lui Ștefan cel Mare din anii 1466 – 1469.
Reconstrucția cuprinde în întregime aria interioară a primei biserici și o felie din lățimea fundației zidurilor sale laterale, care să protejeze mormintele existente, pe timpul fundării construcției și funcționării bisericii noi.
Exceptând zidul vestic al pridvorului actual, zidurile transversale ale bisericii actuale au fost sprijinite direct pe fundațiile rămase de la zidurile transversale ale primei biserici.
Lângă fundația zidului vestic al pridvorului bisericii actuale – și anume, în afara acestuia, mai spre vest – se găsesc resturi din fundația zidului vestic al pridvorului bisericii precedente, respectiv, al celei construite de Ștefan cel Mare, ceea ce constituie nu numai confirmarea peremptorie a existenței sale inițiale, ci și dovada că, la început, acestei controversate și contestate încăperi i se acordase un spațiu ceva mai mare decât cel pe care-l ocupă în prezent.
Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub arcul boltit al unui turn compus din parter și etaj, pe a cărui fațadă estică se află stema Moldovei datată 1471. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță, despre aceasta dând mărturie și stema de pe fațada de vest, în care apar reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, această construcție se numește „Turnul Eminescu “. Tot pe latura de est este situat și „Turnul clopotniței” construit în anul 1882.
Paraclisul mănăstirii, așezat în partea vestică a incintei, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, este construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn clopotniță deteriorat la marele cutremur din 1739. A fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-au adăugat noi spații. Paraclisul a fost pictat în tehnica „al fresco” în perioada 1980-1984 de artiștii-frați Mihail și Gavril Moroșan, stareț fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac.
Pe latura sudică a incintei se află Casa Domnească ridicată între anii 1982-1988 pe temeliile celei vechi distrusă de Habsburgi. Lucrările de reconstrucție au fost începute și supravegheate, în mare parte, de către patriarhul Teoctist Arăpașu în timpul arhipăstoririi sale ca mitropolit al Moldovei.
Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt lăcaș.
Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile arhitectonice inițiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropniță, naos și altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectură bizantine, gotice și renascentiste. Accesul în biserică se face prin cele două uși laterale ale pridvorului, încadrate cu portaluri de piatră. Ușa masivă prin care se trece din pridvor în pronaos are la partea superioară o pisanie care amintește de lucrările de reconstrucție ce au avut loc în timpul domniilor luiGheorghe Ștefan și Eustratie Dabija. Din camera mormintelor (gropnița) trecerea către naos se face printre două coloane masive ce au înlocuit în secolul al XVII-lea peretele desparțitor specific liniei arhitectonice ștefaniene. La exterior biserica este încinsă cu un brâu răsucit în torsadă simbolizând Presfânta Treime, motiv ce se regăsește și în ornamentația interioară.